Viziunea asupra situatiei

Noi românii avem o mare problemă în a ne schimba părerea despre o situație, persoană, eveniment. Mi-am dat seama de asta în funcție de încăpățânarea și ego-ul pe care oamenii din jurul meu îl au.

Și problema mea e că starea asta de negativitate și neaceptare a unei a doua șanse a început să mă cuprindă și pe mine.
Sunt de exemplu locuri în Timișoara care nu îmi face nici o plăcere să le vizitez. Asta poate are legătură cu oamenii care frecventau înainte localul. Oamenii ăia acum sigur nu mai sunt acolo, dar imaginea a rămas pătată.

La fel se poate întâmpla și cu oameni. Am 2,3 personaje pe care le-am cunoscut doar din bărfe și povești. Dacă vreodată mă voi întâlni cu ei, orice ar face eu am deja părerea formată.

Comportamentul ăsta e un mare minus. Și pentru mine și pentru voi cei încăpățânați.

Citind din nou 7 Habits of Highly Effective People a lui Covey, am ajuns iară la un exemplu remarcabil din experiența lui.

Povestea lui începe în metrou, unde oamenii erau toți liniștiți, ascultau muzică, citeau sau doar se odihneau. Când la un moment dat a intrat un tip cu copii în metrou făcând o gălăgie generală. Omul s-a așezat și nu a încercat nimic ca să își controleze copii. După câteva minute, Covey își ia inima în dinți și îl roagă pe om să își stăpânească odraslele pentru că deranjează.
Omul, foarte calm zice da, ai dreptate, ar trebui. Tocmai ne-am întors de la spital unde mama lor a murit acum o oră.

Asta e schimbarea de paradigmă. Dacă înainte să afle, Covey avea o părere proastă despre om și copii lui, acum după aflarea situației, omul părea îndreptățit să nu își certe copii sau să nu fie și el la rândul lui agitat.

Ce vreau eu să zic e că aș vrea să am atitudinea corectă înainte să fie forțată schimbarea de paradigmă de conjunctură. Vreau să fiu deschis tuturor variantelor și să nu mă mai enervez în anumite situații.
Mi-am propus să încep cu pași mici adică cu detaliile zilnice. Locuri de parcare, scaune în tramvai, prioritate, cozi magazine.

Nu le mai consider importante. Nu îmi mai ajung pe limbă sau în înjurături.

Voi când începeți?